Dezvoltarea personală, o navigație de la frustrare și haos la claritate și liniște.

Treaba cu consilierul de dezvoltare personală sună foarte ciudat, nu-i așa?

Da, știu, și mie mi-a sunat ciudat până când am apelat la unul și am văzut ce magie face în viața mea.

Pe scurt, îți spun povestea mea, să știi de unde am plecat și unde am ajuns.

Dacă ai citit descrierea despre mine de pe site sau nu, știi că acum patru ani și jumătate am devenit mămică, iar de atunci lucrurile nu au mai fost la fel în viața mea. Mi-a fost foarte teamă de acest pas, pentru că mă simțeam total nepregătită și nu mă refer neapărat din punct de vedere fizic, ci mental, psihic, din punct de vedere al asumării, al responsabilității. Am știut că am ascuns cumva sub preș toate traumele mele și am turnat sclipici deasupra, ca să le camuflez, dar știam că o dată ce voi deveni mămică, tot acel sclipici va zbura și tot ce am clădit ca o bulă frumoasă, se va sparge.

Așa a și fost, când fetița mea a venit pe lume, toate traumele s-au reactivat, toate fricile au reapărut, tot ceea ce am construit până atunci, nu era decât ceva superficial, care avea să dispară la prima rafală de vânt.

Am simțit că viața mea este un haos, că nimic din ce a fost nu a rămas și în plus am un mic omuleț, dependent de mine pe care trebuie să îl învăț ce e bine.

Am trecut de la individualism, la altruism, de la „eu” la „noi”, uneori chiar de la „noi” la „ea” și doar ea.

Am urcat pe o pantă mult prea serioasă, în care simțeam că trebuie doar să fiu responsabilă, să am grijă să o hrănesc, să fie bine, sănătoasă, să nu plângă, să fiu atentă să nu se lovească, pe o pantă a anxietății, unde nu mai era loc de distracție sau de dorințe personale.

Toată această etapă, m-a transformat dintr-o persoană sociabilă, distractivă, liberă la o persoană anxioasă, extrem de responsabilă, mult prea serioasă, care nu mai era dispusă să-și asume niciun risc și nu era loc de distracție acolo unde eram.

Acest lucru m-a secătuit de energie, de viață, mă simțeam ca un roboțel și atât. Dar aici a început adevărata mea călătorie de autocunoaștere.

Călătoria autocunoașterii

Datorită fetiței mele, am fost forțată să construiesc ceva autentic, să dau jos superficialitatea și să clădesc fundația autentică a persoanei mele. Să fac din nou cunoștință cu mine, să aflu ce îmi place, ce nu mai îmi place, care sunt valorile mele, în ce cred, în ce credeam că cred. Ce îmi este folositor, ce nu mai îmi servește, care sunt oamenii autentici de care vreau să mă înconjor, ce înseamnă succesul, cariera și familia pentru mine.

Ariana, fetița mea, a fost de fapt o Marie Kondo, în viața mea, care prin simpla ei prezență mă ajuta să mă întreb: „Asta îți aduce bucurie? Îți servește?”.

Acesta a fost primul pas pe care l-am făcut către claritatea și liniștea mea.

Primul pas în care furia, frustrarea, au fost acceptate și transformate în daruri de care astăzi nu m-aș lipsi.

Primul pas, în care m-am acceptat pe mine așa imperfectă cum sunt. Primul pas în care perfecțiunea a trecut de pe locul întâi și a fost înlocuită de bucurie și împlinire. Primul pas în care job-ul meu nu a mai fost doar o titulatură cu care să mă mândresc, nu a mai fost doar un loc unde să zic că sunt ocupată și că merg la servici, ca și când ar fi locul cel mai important. Primul pas în care teoriile din cărțile de dezvoltare personală aveau aplicabilitate.

De la apariția Arianei, am știut că trebuie să fiu ceea ce zic că sunt, nu să mă prefac că sunt ceva ce nu sunt. Știam că aveam să fiu cel mai practic exemplu și model din viața ei, și că nu voi putea să îi spun niciodată:

„- Fetițo, urmează-ți visul!”, dacă eu nu aveam să fac acest lucru.

Nu aș putea să îi spun niciodată:

„- Fii curajoasă!”, dacă eu nu sunt sau „- Trăiește cu mai puțin, dar plină de bucurie!”, dacă eu nu aveam să fac asta.

Cum aș fi putut să o îndrum către valorile ei, dacă eu nu le cunoșteam pe ale mele?

Cum aș fi putut să o ghidez către visul ei, dacă eu nu îl știam și nu îl trăiam pe al meu?

Cum aș fi putut să îi spun ai încredere în tine, când eu mă comparam cu toată lumea?

Cum aș fi putut să îi spun, poți orice, dacă eu la primul obstacol mă ascundeam ca un șoricel?

Așadar draga mea, știu că te temi, că ai frici, că nu te regăsești și nici nu știi cine mai ești printre toate atribuțiile pe care le ai. Știu că nu știi să îmi spui ce coafură îți mai place, ce haine preferi sau ce machiaj ai vrea zi de zi, pentru că ești mult prea obosită de toate lucrurile pe care le ai în cârcă, dar să știi că în toată noua ta agitație este un mare dar, darul descoperirii tale.

Și este normal să îți dorești să te simți împlinită, fericită și să ai dorințele tale care poate nu neapărat cuprind copilul. E normal să îți dorești să mergi trei ore la spa, la un coafor, la unghii sau chiar doar să te plimbi singură și nu trebuie să te simți vinovată că lipsești acea oră de acasă.

Toți avem nevoie de momentele acestea de liniște de singurătate.

Și ce legătură au toate astea cu dezvoltarea personală?

Draga mea, vroiam să îți arăt că dezvoltarea pentru unii este involuntară, ne dezvoltăm datorită evenimentelor, întâmplărilor care ni se întâmplă, ca o reacție la acestea, dar adevărata dezvoltare personală apare atunci când TU DECIZI să te schimbi, să crești, să evoluezi, să trăiești diferit față de până acum pentru că știi că vechea metodă nu mai funcționează optim pentru tine, când îți pui întrebări și cauți răspunsuri, soluții. Atunci începe dezvoltarea personală, când definești viața în proprii tăi termeni, când ești autentică și nu îți este teamă să fii așa. Când nu îți mai pasă de ce spun ceilalți, de critici, când îți pasă doar să dai și să primești iubire și bunătate, pentru că știi ca așa merită viața trăită și că iubirea dă sens.

Și în lumea asta plină de informații cum știu să îmi aleg răspunsurile corecte?

Ne-am dorit dintotdeauna acces la informație, doar că acum suntem invadați de prea multă informație.

Citești o mie de cărți de dezvoltare personală și efectiv ești buimăcită de ce anume trebuie să aplici. Faci o mie de cursuri, și deși auzi aceeași informație din toate cărțile pe care le-ai citit, nu simți să ai mai multă claritate, ce să mai vorbim de liniște.

Te regăsești în ceea ce spun?

Te înțeleg, am fost acolo, am făcut toate astea și mă simțeam intoxicată de atâta informație. Mă simțeam copleșită de multitudinea de schimbări, de care aveam impresia că am nevoie. Mă simțeam mai defectă ca înainte să pornesc în călătoria autocunoașterii. Oare am făcut eu ceva greșit?

Îți înțeleg fiecare stare, fiecare emoție, pentru că așa am fost și eu până când cumva am făcut o alegere fantastică și am luat decizia să aplic cunoștințele pe care le obținusem în urma cărților și a cursurilor. Am decis să experimentez și să triez ceea ce se aplică în viața mea și ceea ce nu. ACȚIUNEA, a fost colacul meu de salvare, a fost rampa de lansare a progresului meu.

Pentru a trece la acțiune, mi-am ales mentori, coach cu care am simțit că rezonez total. Cu povestea cărora m-am identificat și am știut că dacă au fost în aceeași barcă ca și mine și au ajuns pe mal, știu să mă ghideze și pe mine cum să ajung acolo, cum să navighez cu câteva instrumente, în ritmul și în stilul meu, dar să ajung la țărm.

Un consilier de dezvoltare personală asta face. Nu face schimbarea în locul tău, nu te obligă ca un șef să faci o schimbare, ci doar îți oferă o busolă pentru o mai mare claritate, pentru liniște, vâsle, ca să te poți deplasa și te ajută să decizi care țărm este potrivit pentru tine. Te ajută să îți găsești ritmul, stilul tău de navigație, totul ca să ajungi la țărmul unde ți-ai propus.

Și atunci când ai ajuns acolo, ghici ce, vei fi tu cel care vei ghida mai departe.